.. un articol despre „bunatatea” oamenilor, publicat de Joan Parker, intr-o revista americana mai veche..
Lionel era grav ranit. Fiica mea, Nola, si cu mine l-am gasit batut si plin de sange, incercand disperat sa gaseasca un loc unde sa fie in siguranta, strecurandu-se prin usita pentru caine. Bietul de el era, insa prea slabit pentru a mai reusi sa se miste. Cand ne-a vazut, s-a linistit si s-a prabusit la pamant, cu aripile insangerate intinse si cu capul intr-o parte.
Impreuna cu Nola, l-am ridicat usor si am fugit cu el la medicul veterinar. Pana sa ajungem noi, insa, pierduse deja prea mult sange si era pe moarte. Ratoiul Lionel s-a stins la cateva minute dupa ce ajunsesem la medic. Nu am aflat niciodata cine l-a batut pe Lionel cu atata cruzime si nici de ce ar fi vrut cineva sa-i faca rau. Un client de la magazinul Nolei a povestit ca a vazut cativa tineri sarind gardul din spatele curtii, cu caetva minute inainte ca noi sa-l gasim pe Lionel. Aveau crose de crichet.
Coltul insorit din gradina era locul preferat al lui Lionel. Tot acolo l-am si ingropat.
In urmatoarele zile, cand Nola si-a anuntat clientii despre tragedie, acestia au fost distrusi. Vestea a frant inima unui batranel care, dupa ce-si facea cumparaturile saptamanale, avea obiceiul de a-i oferi lui Lionel o felie de paine sau un biscuit pe care il tinea in buzunar special pentru el. Lionel sarea pe banca, alaturi de el, se aseza si-si ciugulea penele si dadea din cap in semn de incuviintare la tot ce spunea batranul. In felul acesta petreceau cate o ora in fiecare saptamana, stand de vorba si bucurandu-se fiecare de compania celuilalt. Cand a aflat e moartea lui Lionel, batranelul s-a asezat pe aceeasi banca si lacrimile au inceput sa-i curga pe obraji. A murit doua saptamani mai tarziu.
Nola a trebuit sa le dea vestea si copiilor de la scoala primara din localitate, care se jucau cu Lionel in drum spre scoala. Ratoiul se invartea in jurul lor cu pasul lui leganat, bolborosea pe limba lui si ii lasa sa ii atinga penele moi si albe, in timp ce asteptau autobuzul. Copiii se amuzau copios de felul in care el isi strecura ciocul printre mainile si picioarele lor.
Cativa dintre pusti i-au trimis Nolei desene cu ratoi verzi sau rosii mergand leganat sau inotand in apa galbena, cu explicatii de genul: „Lionel inotand” sau „Ratoi care papa micul dejun”.
Nola a primit condoleante de la prieteni, dar mai ales de la straini. Abia atunci ne-am dat seama cati prieteni isi facuse Lionel si cate inimi sensibilizase. Parca intregul oras era in doliu dupa moartea lui. De fapt, n-ar fi trebuit sa ne mire, caci Lionel era un ratoi foarte sociabil.
Desi avea la dispozitie o curte mare, chiar pe malul raului, si o multime de animale cu care sa se joace, Lionel prefera compania oamenilor. Ii placea la nebunie sa mearga leganat pana la intrarea in magazin, sa dea buzna inauntru si sa se invarta de cateva ori in jurul vitrinei cu inghetata, dandu-se in spectacol in fata turistilor.
Alteori ramanea in fata magazinului, vorbind cu clientii care faceau plinul cu benzina. Multi erau placut surprinsi sa constate cata bucurie le aduceau cele cateva clipe petrecute alaturi de ratoi.
Cand magazinul se golea de clienti, Lionel isi cauta un alt partener cu care sa stea de vorba. Nu era nimic neobisnuit sa-l vezi indreptandu-se spre podul din apropiere, maturand poteca cu burtica lui grasa, in cautarea vreunui vecin iesit cu cainele la plimbare.
Lionel nu cauta, insa, numai compania oamenilor. Nola l-a imprietenit cu un soi de gainuse multicolore si cu un cocos rosu, care avea coada cu pene albastre ca un joc de artificii stralucitor. Atunci cand Lionel a inceput, insa, sa manifeste un interes prea intim fata de gainuse, Nola s-a hotarat sa dea un anunt in ziarul local, in numele lui, prin care sa ii gaseasca o sotie:
„Ratoi aratos cauta relatie serioasa cu ratusca atragatoare. Trebuie sa ii placa drumetiile prin tufisuri, inotul si plimbarile pe sub fereastra de la bucatarie. Castigatoarei i se ofera locuinta luxoasa pentru rate, cu vedere la rau”.
Au primit raspunsuri la acest anunt si din imprejurimi, dar si de departe, si au intocmit o scurta lista.
In cele din urma au fost alese cinci surioare de la tara, care trebuiau sa ramana impreuna. Ele si-au inspectat noul camin, Lionel le-a inspectat pe ele si s-a ajuns la un consens. Chiar si ziarul local a dedicat o jumatate de pagina activitatilor lor.
Lui Lionel ii placea sa petreaca si momente linistite, de unul singur. Cand voia sa scape de toate, pornea spre un colt insorit din gradina. Acolo isi sapa gropi de marimea unei rate, isi ascundea capul sub aripa si macanea incetisor pana cand adormea la soare. Acela era locul lui preferat. Tot acolo l-am si ingropat.
Un cuplu de batrani care locuia la aproape o suta de kilometri departare, a citit despre moartea lui Lionel in ziar si s-a deplasat pana la magazinul Nolei pentru a-i aduce un dar si a-si prezenta condoleantele. Cadoul era statuia unui ratoi, sculptata de batranel, care era pensionar si invalid. Nola a asezat-o la capataiul mormantului lui Lionel.
A doua zi, o cunostinta de-a mea, exasperata de atata atentie acordata subiectului, mi-a spus: „La urma-urmei, era doar o rata!” Dar se insela. Lionel era mai mult de atat. Era un prieten afectuos nu doar pentru mine, ci si pentru multi altii, iar viata noastra nu va mai fi aceeasi acum, ca nu-l mai vedem leganandu-se incolo si incoace printre picioarele noastre.
